Nu cred ca este vreun cuvant care sa exprime durerea trecerii timpului… Tineretea are in jocul ei, ceva magic si nobil in toata nestiinta ce o caracterizeaza. De ce intelepciunea anilor nu aduce alinare? De ce doare… avem o speranta la viata de vreo 65 de ani, iar timpul de a ne bucura de libertatea sinelui este atat de scurt…
Nu stiu, eu alerg in cerc in cautarea mea, am pierdut realismul acela caracteristic unui om in devenire, si se pare ca am ajuns atat de ingropata in rutina zilnica… nu mai stiu cine sunt. E jalnic sa te plangi de asta, dar mereu e o drama in spate. Drama zilei unei vieti traite prea putin poate, a unei vieti fara substanta.
Drama ca, oricat mi-as dori asta, simt ca niciodata nu voi reusi sa ma incadrez in modelul unei vieti de familie. Dar o viata in singuratate?
Un om are nevoie de siguranta ca cineva il cunoaste atat de bine, incat nu se va pierde niciodata, amintindui-se in fiecare zi cine este.
Comentarii recente